lectia de la ora 4 am.

de mult voiam sa invat sa montez video. am amanat atat de mult incat, in ultimele luni, chiar si eu ma intrebam daca intr-adevar imi place sau daca este doar unul dintre (multele) mofturi pe care le tot am.

de cateva zile insa am un proiect personal pe care, moarta-coapta, trebuie sa il termin pana la un deadline care se apropie cu pasi repezi (si pasi nu foarte multi, daca intelegeti ce vreau sa spun). si ma uimeste chiar si pe mine cat de mult imi place sa bibilesc in adobe premiere si cat de mult ma stresez ca totul sa iasa perfect, la milimetru (ca o comparatie, cred ca intotdeauna voi fi mai buna la desen tehnic decat la cel artistic).

m-am convins de propria vointa aseara. cand a. m-a inrebat daca m-am gandit in ce format export filmuletul si ce rezolutie voi avea. adica niste expresii in chineza pentru mine. era ora 4 dimineata si ma trezise din somn, asa ca in mod normal ar fi primit o perna in cap si o trimitere la plimbare. in schimb am sarit ca arsa de pe canapea si pana pe la 5 si jumatate am invatat, am incercat, l-am stresat pe a. cu intrebari retardate de genul "bine-bine, da' nu inteleg care e faza cu pixelii astia!", am facut diverse modificari la material si am dat multe search-uri idioate pe google, impreuna, de tipul "how to export in adobe premiere" sau "what is pixel aspect ratio". (acum stiu, sunt un guru, lasati necunoscatorii sa vina la mine, le explic cu creionul pe hartie!)

dupa noaptea asta, pot spune cu mana pe inima: da, imi place. sunt inca talamba, dar imi place. let's do it.


ps. apropo, daca vreti sa vedeti cum, cat, unde si cum gandeste a., dar mai ales cum, cat, unde si cum creeaza a., are si el un blog mult mai concis si mai la subiect decat al meu. check it out.

pofta mare!

chiar ma supara persoanele care spun ca nu au timp sa manance sanatos.

si asta pentru ca, pana acum ceva timp, eu eram una dintre ele. da, le-am bifat pe toate. sarit peste micul dejun, mancat prea des de la fast-food, bagat shaorme unsuroase in miez de noapte, devorat cate o cutie intreaga de bomboane de ciocolata odata. imi spun insa adesea ca scuza mea e ca eram mica, bleaga si fara o educatie sanatoasa in ale nutritiei. iar de ceva timp incerc, pe cat posibil, sa mananc sanatos si sa gatesc cat mai mult. asta nu inseamna ca nu mai pu gura pe friptura si nici ca lesin de scarba cand vad o bucata de pizza. sa fim realisti. mai bine zis incerc sa functionez pe ideea: mai bine imi prajesc eu cartofii, decat sa-i mananc dupa ce au fost prajiti intr-o baie dubioasa de ulei numai buna de folosit pe post de combustibil.

ce vad insa in fiecare zi la munca, in pauza de masa si in micuta noastra bucatarie, e suficient incat sa ma puna serios pe ganduri si sa consider de doua ori inainte sa imi comand ceva de mancare sau sa iau cate ceva din preparatele ready-made de la carrefour-ul de langa locul de munca.

lumea e fan prajeli. chiftele, snitele uleioase, cascaval pane, bulete de branza, fish fingers, aripioare picante, you name it. evident, de aici se desprinde si subcategoria "imi iau pui shanghai pentru ca asta e sanatos". dragii mei, puiul shanghai e doar o denumire mai rasarita a fileurilor de tip crispy strips sau chicken mcnuggets de la kfc si macdonalds. same shit.

lumea e fan cartofi prajiti. multi. si unsurosi. sau a buletelor de cartofi (ce mama dracu mai sunt si alea?!?). rar a piureului sau a orezului. insa pluseaza inevitabil cu o salata la toate aceste orgii culinare. ca asa e sanatos, nu?

mai sunt si cei care comanda. sa ne intelegem, si eu ma numar printre ei, atunci cand chiar plec pe fuga de acasa sau consider ca e mai important sa ma pieptan si, gen, sa dorm decat sa imi pregatesc pachetelul. nu sunt foarte mandra de asta, dar macar se intampla rar. ei bine, din categoria "imi comand de la restaurant" distingem modulul "paste, ciorbe, tocanite, pizza", dar si hiper-modulul "imi plac meniurile", adica acei oameni care isi cumpara cate un meniu format din carne plus cartofi plus salatica plus paine. n-am nimica impotriva acestui lucru, dar cand la capitolul "carne" troneaza snitelul, aripioarele prajite sau alte imbaieri de ulei, nu e ok. cand la "cartofi" apar cartofii wedges sau niste acrtofi la cuptor imbaiati in unt si cu felii de bacon, nu e ok. people, chiar NU e ok!

aopi mai sunt si caserolistii. ca mine. aceia pe care ii vezi dimineata plimbandu-se cu o caserola plina cu ceva, si iti dai seama ca si-au adus mancare de acasa. mie imi place, sincer, de oamenii astia. is oameni faini, si tare imi mai place sa arunc cu ochii in caserolele lor. evident, exista si aici oamenii "ceafa de porc", oamenii "cartofi prajiti" sau "mi-a facut mama snitel". dar hei, e de o mie de ori mai sanatos sa iti faci aceste lucruri acasa, in propria ta tigaie. am lucrat intr-un restaurant de lux si... nu vreti sa stiti in ce hal se gatea. iar pentru impatimiti, as organiza o excursie in bucatariile carrefour, sa vedeti acolo ce se intampla cu snitelul vostru din piept de pui sanatos.

mi se pune adesea intrebarea: de ce ti-ai adus mancare de acasa? cu subintrebarea, mai cu talc, "dar cand ai avut timp sa iti gatesti?". de parca in societatea de azi ar trebui musai sa nu mai ai timp de nimic daca vrei sa dovedesti ca esti o celula de baza a locului tau de munca. esti eficient daca stai mult la munca, si daca stai mult la munca evident ca nu mai ai timp sa iti faci pranzul la caserola, asa ca daca intr-adevar ai avut timp sa gatesti ceva e dubios cu tine. ori muncesti prea putin, ori stai la cratita toata noaptea, ori esti zgarcit pentru ca nu vrei sa dai banii pe o comanda la restaurant. cam astea ar fi gandurile.

am fost intrebata inclusiv cum de am timp sa vin in pauza de masa cu o gulie, sa o decojesc si sa o tai in felii, apoi sa o mananc. sincer, mi s-a parut cea mai dubioasa intrebare a saptamanii. ce mare lucru sa decojesti o gulie, doamne iarta-ma!?!

pentru cei care m-au citit pana la final, mai am un singur lucru de spus. da, am treaba multa la serviciu. da, de multe ori stau noaptea sa ma gandesc la subiectele de a doua zi sau sa ma documentez. dar timp exista, daca ai bunavointa sa iti faci. in seara asta m-am intors de la munca si mi-am petrecut inca 4 ore montand un clip de patru minute, parte a unui proiect personal. apoi am avut timp sa condimentez si sa arunc la cuptor cateva pulpe de pui "la capac", dupa o reteta povestita de unul dintre operatorii nostri. in timp ce se facea carnea, am putut sa spal vasele, sa pun o masina la spalat si sa imi fac si o mica salata pentru maine. iar acum scriu pe blog si va rog, nu ma impuscati, dar dupa ce termin o sa ma intorc din nou la montaj. iar maine o sa ma trezesc din nou la 7 si o sa merg la munca. sigur, nu fiecare zi e la fel de plina de treburi si cateodata e bine doar sa dormi, dormi, dormi si sa te vezi cu prietenii si sa bei ceai citind o carte; dar ideea de baza e ca se poate sa faci tot ce ti-ai dorit, fara sa renunti la o masa sanatoasa. pana la urma, nu trebuie sa faci boeuf bourguignon in fiecare seara!

adicatelea se poate. tot ce trebuie sa faci este sa vrei. pofta mare!

si s-a lasat cu documentare.

la noul job (ma rog, "nou"e cam mult spus, ca doar sunt acolo din noiembrie) e ceva din atmosfera pe care am simtit-o la un moment dat la facultate. asta inainte sa ma enervez ca aproape niciunul dintre profesorii mei de jurnalism nu lucrasera, de fapt, niciodata in presa. e vorba de atmosfera aceea de studiu. de invatat. senzatia ca faci progrese si ca in fiecare zi aprofundezi ceva.

cred ca daca as fi fost studenta la unatc (si inca o studenta cam tocilara, asa) cam astfel ar fi aratat saptamanile mele. am vazut mai multe filme in ultimele sapte luni decat in ultimii sapte ani. poate ca exagerez, dar nu cu foarte mult. am invatat mai multe lucruri despre productia si regia unui film decat as fi sperat vreodata sa invat, singura de pe google. am fost la filmari, am facut filmari, am vazut cum se regizeaza, am regizat si am inceput, incet-incet, sa vorbesc pe limba asta noua.

iar de cand am inceput sa fac si cursurile de regie de la control n, parca-parca misca ceva si parca totul devine mult mai abordabil. poate ca varianta corecta ar fi sa ma prefac ca eu STIU deja toate aceste lucruri, sa dau ganditoare din cap si sa arunc un "ce mare lucru!"- dar sunt atat de incantata de tot ce mi se intampla incat ar fi foarte trist sa ma prefac blazata.

asa ca daca aveti un lucru pe care vreti sa il faceti, care va place si de care sunteti pasionati, va rog, faceti orice si dati-i drumul. dati-va demisia de la joburi, mutati-va in alt oras, tundeti-va zero -  ma rog, whatever works for you, pur si simplu get on and do it!

PS. fiecare saptamana aduce un subiect nou la rubrica de "istorie cinema", deci o tema noua despre care sa cercetez, sa ma pregatesc, sa aflu, sa descopar. saptamana asta am documentat filmul documentar romanesc din ultimii ani - si rezultatul a fost unul dintre materialele mele preferate. tot ce pot sa spun este  ca ed-abia astept sa ma cufund in arhiva si sa lucrez la filmul documentar dinainte de 1989 - that should be a blast. pana atunci, iata aici materialul nostru!

nepotul lui a. si parintii nostri.

cand ma uit la manutele lui, la ochii lui inchisi, care se deschid cateodata cu atata expresivitate, la buzele lui bosumflate si la felul in care cauta sanul mamei, nu ma gandesc neaparat la faptul ca e o minune; ca e un dar de la dumnezeu; un omulet iubit de toata casa si un suflet nou si proaspat care, iata, e aici cu noi, in mijlocul nostru, unindu-ne si uimindu-ne.

desi este cate putin din toate acestea.

mai mult ma gandesc insa la parintii mei. si la parinti, in general. cand vad cata dragoste il inconjoara pe micutul nostru si cu cat drag il sorb parintii lui din priviri, nu pot sa nu ma gandesc ca acum 27 de ani, doi parinti tineri si frumosi imi schimbau mie scutecele si ma sorbeau din priviri. ca se uitau la mine ca la o minune, imi ascultau fiecare rasuflare, se ingrijorau la fiecare tuse si aveau impresia ca nu exista pe lume degetele mai frumoase decat cele pe care eu le aveam la picioare.

si cand imi dau seama de aceasta dragoste, imi vine sa ma duc la tata si sa-l imbratisez, ca sa inteleaga ca in sfarsit am inteles totul.

stiti ce? cred ca atunci cand ajungem pe la 16 ani, cand suntem mai rebeli si mai enervati pe ai nostri, cand le raspundem mai urat si ne facem planuri teribiliste ca sa fugim de acasa sau sa nu le mai vorbim niciodata, cineva de sus ar trebui sa ne aduca o caseta video cu momentele in care mama si tata se aplecau, cu atata duiosie, asupra patutului nostru de bebelus. cred ca am intelege si ne-am calma mai repede. din pacate, caseta asta video trebuie sa ne-o facem singuri si s-o privim, cateodata, ceva mai tarziu decat ne-am fi dorit.

aprilie in alb si negru.

in ultimul timp ne-am tot uitat la filme alb-negru. intotdeauna mi s-a parut ca filmele alb-negru sunt potrivite pentru o seara friguroasa de toamna sau iarna, cand nu-ti vine sa faci nimic altceva decat sa stai cu un pled pe picioare, pe canapea, sa iti infunzi barbia intr-un pulover cu gat si sa te lasi furat de lumea filmelor din anii 30, 40 sau 50.

insa de cand a dat firu' ierbii, vorba poetului, mor dupa ideile lui billy wilder, dupa gloria swanson sau marilyn monroe. si imi vine sa trag jaluzelele ca sa nu intre pic de soare (filme alb-negru pe soare, ce-i prostia asta?!) si sa ma uit, sa ma uit, sa ma uit.

zilele astea au fost asa:

  sunset boulevard.


  what ever happened to baby jane


  some like it hot



dar evident au fost si cateva colorate.
a separation.
hatchiko, a dog story.
the iron lady.

si sunt sigura ca mai erau cateva, dar nu-mi vin acum in minte.

update: must-see movies. in urmatoarea perdioada. (in permanenta editare)

1. j. edgar, de clint eastwood. am vazut trailerul, cateva secvente din film si unele interviuri cu actorii si clint eastwood - mi s-a parut foarte... special. unde nu mai pui ca scenaristul este dustin lance black, adica acelasi de la milk.

2. carnage, de roman polanski. polanski + winslet + foster = need i say more?!

3. before sunrise si before sunset, de richard linklater. pentru ca mi le-a recomandat un prieten foarte, foarte bun.

4. happy feet 2, de george miller. hai nu incepeti sa aruncati cu rosii! am vazut niste featurettes despre felul in care au fost trase vocile, iar brad pitt si matt damon mi s-au parut geniali ca krillii bill si will.

5. mimetism, de gheorghe sibianu. un film de animatie romanesc din 1966, despre care am auzit ca e unul dintre cele mai curajoase filme politice de la noi. vreau sa pun mana pe el si sa-l vad. cine ma ajuta?

6. la vida de los peces, de matias bize. am auzit numai lucruri faine despre regizorul asta chilian, desi nu am vazut nimic din filmografia lui.

7. documentare facute de anca damian. gen, orice. a very unsettled summer (2012), intâlniri încrucişate (2009), a fi sau a nu fi (2007), eu si cu mine (2006), muzeul de la sosea (2006), calatorie in romania (2004). pe crulic l-am vazut deja.

8. hugo, de martin scorseze.

9. lampa cu caciula, de radu jude.

10. film pentru prieteni, de radu jude.

11. cea mai fericita fata din lume, de radu jude.

12. elevator, de george dorobantu.

13. catfish, de henry joost si ariel schulman.

14. the future, de miranda july.

15. the artist, de michel hazanavicius.

16. the descendants, de alexander payne.

17. beginners, de mike mills.

18. the help, de tate taylor.

19. the ides of march, de george clooney.

20. kapitalism, formula noastra secreta, de alecu solomon.

21. hachiko, a dog story, 2009, lasse hallstrom.

22. uranya, 2006, costas kapakas.â

23. my week with marylin, 2011, simon curtis.

24. mildred pierce, 2011.

25. la mosquiteria, 2010, agustí vila.

26. a dangerous method, 2011, david cronenberg.

27. la piel que habito, 2011, pedro almodóvar.

28. persepolis, 2007, vincent paronnaud, marjane satrapi.

29. take shelter, 2011, jeff nichols.

30. citisen kane, 1941, orson welles.

31. trainspotting, 1996, danny boyle.

32. psycho, the man who knew too much, to catch a theif, strangers in a train, ale lui alfred hitchcock.

33. elephant, 2003, gus van sant.

34. bowling for columbine, 2002, michael moore.

hai sa adaugam! :) ce-mi mai recomandati?

a lars von trier easter.

au fost asa:

breaking the waves.
dogville.
antichrist.
melancholia.
dancer in the dark.

cineva ar fi trebuit sa imi spuna ca daca imi petrec weekendul de paste uitandu-ma la filmele lui lars von trier, o sa sfarsesc prin a visa planete uriase care lovesc pamantul, clopote si spanzuratori. de asemenea, ar fi fost frumos sa mi se transmita ca voi fi usor apatica si ca voi avea subiecte de conversatie care vor incepe exclusiv cu povesti despre viata regizorului si fraze standard de genul "stii, asta imi aminteste de filmul ala al lui lars von trier unde...".

unde mai pui ca deja l-am exasperat pe a. cu numarul urias de dati in care am imitat-o pe nicole kidman prin casa, spunandu-i cu voce grava: "some things you have to do yourself." credeti-ma, suna bine prima oara, dar deja dupa vreo zece imitari oricine si-ar pierde rabdarea cu mine.

(poza de pe-aici).

primesc lectii in fiecare zi.

lectii faine de la oameni intelepti cu care am norocul sa vorbesc in fiecare zi.

„e greu si interesant in acelasi timp. e greu, nu e usor. nu e comod! dar ce bine ca nu e comod! ce bine e ca nu e rutina! ce bine ca iesi din lene! ce bine ca nu functionezi pe sina! ce bine ca sunt hartoape!”
(maia morgenstern, despre actorie).

„atunci cand am acceptat un proiect il investesc pe regizor cu drepturi si datorii depline. da, alaturi de tine pornesc sa visez. accepta-ma in visul tau; daca vrei neaparat sa ma transformi intr-o marioneta si asta se poate. ca nu debarc, nu parasesc corabia. dar e pacat. ma limitezi, imi ajusteti aripile, imi tunzi aripile”.
(maia morgenstern, despre regizori).

„probabil ca v-ati astepta sa va spun: da, ar trebui sa te patrunzi de sentiment, sa... nu cred in lucrul asta! cred in onestitatea creatiei! cred in rolul sacru al creatiei, teatrului, cinema-ului. da, creez o lume, un univers. si tine de mine sa o fac cu toata credinta, in scopul de a fi vie! de a fi un lucru viu! si atunci e sacru!”
(maia morgenstern, despre rolul din "patimile lui hristos").

„fascinatia, sau atractia, ma rog, pentru astfel de filme, cuu iisus, despre viata lui iisus, despre patimile lui iisus, vine dintr-un soi de deficit moral pe care il are societatea contemporana. oamenii nu au timp sa mai mearga la biserica, n-au timp sa se mai spiritualizeze asa cum se intampla mult mai des acum 50, acum 100, acum doua sute de ani... si atunci incearca sa obtina un soi de fast food in materie de spiritaulitate, de credinta... ce poate fi mai potrivit pentru asta decat cinematograful? te duci, vezi un film cu viata lui iisus, te patrunzi de patimile Mantuitorului si cand iesi de-acolo ti se pare ca esti mai putin pacatos! nu? ca sa te duci la biserica in fiecare saptamana, sa fii crestin practicant, nu mai e timp acum. si atunci oamenii isi acorda aceasta compensatie. ei pot fi, respectivii, niste jigodii sinistre. si cand intra in cinema, si cand ies din cinema. dar cu filmul in spate despre viata lui iisus, se simt pentru un sfert de ora, pentru 20 de minute, mult mai buni decat in realitate.”
(cristian tudor popescu, despre ecranizarile facute dupa biblie).

(restul maine, la 20.20, la "Ca-n filme").

lately.

toata lumea din familia noastra;
principii de viata;
din dragoste, cu cele mai bune intentii;
scoala noastra;
train de vie;
le concert;
va, vis et deviens;
hugo;
alexandra;
lampa cu caciula;
breaking the waves.

iubesc duminicile.

cu bruschete coapte, facute cu mult usturoi si condimente.



cu negrese bagate in cuptor pe la pranz, in care scapi cam prea multa ciocolata. oh wait, there is no such thing as too much chocolate. :D


cafea cu lapte si expresso facute de dimineata, in timp ce bucataria inca poarta urmele petrecerii de cu o seara inainte.


si de fapt, ideea principala: impreuna.


PS. titlul complet ar fi: iubesc duminicile... mai ales cand urmeaza unei sambete alaturi de prieteni, in care te hotarasti sa ramai la ei acasa si sa atipesti in saci de dormit, pe covor, ca sa continui tot zaiafetul a doua zi.

taticul.

in sala de cinematograf, la avanpremiera de miercuri. toata lumea se uita la film, mie incepe sa imi curga nasul. incerc sa mi-l trag discret - pe naiba, nu fac nicio scofala. si chiar nu e locul sa le arat tuturor cat de dezgustator pot sa fornai. pana mea, colegii de serviciu inca ma cred o doamna.

dar tati e in stanga mea. "da-mi si mie o batista!" ii soptesc. asa ca tati scoate din buzunar o batista mare, bleu cu dungi albastre, frumos impachetata (si cel mai probabil calcata). imi suflu trompa usurata, ii inghesui batista in buzunarul de la geaca mea si privesc in continuare filmul cu impacare.

de putine lucruri poti fi sigur in viata asta. eu o sa fiu mereu sigura ca tata o sa aiba intodeauna la el o batista mare, curata si calcata, in care eu o sa pot sa imi suflu mucii.

toata lumea din familia noastra... in timp.

multe s-au scris despre "toata lumea din familia noastra", filmul lui radu jude care intra de astazi in cinematografe. atat de multe incat m-am gandit serios daca mai avea rost sa scriu si eu ceva. e atata nebunie pe facebook cu postari despre productia asta, despre cat de bine a jucat micuta sofia niculescu, cat de tare a fost serban pavlu si despre cum a fost la berlin, incat numai a mea mai lipsea!

pana la urma, m-am hotarat sa va scriu despre un singur lucru - cel care m-a facut sa-l respect teribil pe radu jude si sa indragesc foarte, foarte mult filmul asta. si asta chiar daca finalul m-a lasat batand din picior, mai ceva ca la "periferic" - nu cred ca o sa pot intelege vreodata climax-ul in care se termina filmele romanesti. in lumea mea, lipsa deznodamantului intr-un film ma lasa cu buza umflata. ca si cum mi s-ar fi oferit o amandina uriasa, dar mi s-ar fi luat repede din fata dupa doar doua imbucaturi delicioase.

in 2007, radu jude a facut un scurtmetraj numit "alexandra", cu o poveste foarte asemanatoare. (daca nu l-ati vazut, cautati-l sau cautati-ma. e fabulos!) acelasi cuplu de divortati care se cearta in fata unei micute ramase in custodia mamei. aceeasi tensiune a dialogurilor, aceeasi fierbere a tatalui si aceeasi oboseala nepasatoare din atitudinea mamei. usturator de realist. culmea, in scurtmetraj apar tot serban pavlu si gabrial spahiu, dar si (ce surpriza placuta!) mimi branescu. de la acest scurtmetraj a pornit, de fapt, "toata lumea din familia noastra".

acum doi ani, radu jude ar mai fi trebuit sa regizeze un alt film pe aceeasi tema a familiilor divortate si refacute si a conflictelor care rezulta de aici. scenariul era scris de razvan radulescu si alex baciu, dar radu jude a renuntat la proiect, care a ajuns pana la urma la constantin popescu. asa a luat nastere "principii de viata".

in 2011, radu jude incepea sa filmeze "toata lumea din familia noastra".

pentru mine, ce a facut radu jude (o idee avuta acum cine stie cati ani ani, transpusa intr-un scurtmetraj acum cinci ani si intr-un lungmetraj anul trecut) este foarte motivanta. e exemplul elocvent al faptului ca lucrurile bune si ideile in care crezi se fac incet si temeinic. o chestie de care ar trebui sa imi amintesc atunci cand incerc sa rezolv zece lucruri deodata si cand ma enervez ca nu imi iese un proiect fix la trei minute dupa ce ma gandesc la el.

pana la urma, in proiectele de calitate trebuie sa investesti timp. chiar si atunci cand a trecut asa de multa vreme de cand ai inceput proiectul, incat simti ca parca nu mai ai nimic de investit.

(sursa foto aici).

despre actrite si bunici.

cred ca poti spune multe despre un actor, numai ascultandu-i discursul de multumire dupa ce primeste un premiu. sau interviurile pe care le da jurnalistilor, imediat dupa aceea.

luni seara, la gala premiilor gopo, tamara buciuceanu-botez a primit premiul pentru intreaga cariera.

„fiti sanatosi, voiosi, bucurosi, toate dorintele sa vi se implineasca si sa nu uitati sa fiti totdeauna onesti, cinstiti si sinceri", le-a spus ea jurnalistilor stransi in jurul sau pentru interviuri. ca o bunica grijulie care isi invata nepotii cum sa fie si cum sa se comporte in viata. nu le-a zis nimic despre premiu, despre ceremonie sau despre statueta pe care o tinea in mana. nici despre actorie.

pentru prima oara am privit-o mai mult ca pe o bunica draga decat ca pe o actrita. si m-a emotionat mult.

filme vazute in ultima saptamana.

1. "les 400 coups", francois troufaut, 1959.
2. "au bout de souffle", jean luc godard, 1960.
3. "hiroshima, mon amour", alain resnains, 1959.

nascuta tot pe 13 noiembrie.

"i don't know if i'm unhappy because i'm not free, or if i'm not free because i'm unhappy".

(jean seberg, in "a bout de souffle", de jean luc godard).

fratii dardenne, cavalereste! :)

"va rog, vreau sa facem o poza impreuna. pentru pagina de facebook a emisiunii noastre de film".

regizorii jean pierre si luc dardenne mi-au zambit larg (asa cum am vazut ca fac mereu, sunt foarte senini si deschisi!) si m-au poftit alaturi de ei. tocmai terminasem de facut un interviu cu cei doi pentru emisiune si nu voiam sa plec fara sa facem o fotografie impreuna.

asa ca am mers la ei si m-am asezat intre cele doua scaune pe care regizorii belgieni au stat in timpul interviului, avandu-l in dreapta pe luc si in stanga pe jean pierre.

"stai, stai, nu e bine!", imi zice luc dupa ce fotograful ne facuse o poza. "nu e ok ca tu sa stai intre noi! avem bune maniere, asa ca potrivit e ca tu sa stai pe scaun, ca o regina. iar noi sa te flancam, sa stam in stanga si in dreapta ta! uite asa!" - iar cei doi s-au ridicat de pe scaune, m-au rugat sa stau jos si s-au asezat, de o parte si de alta a mea. "asa e cavalereste, nu?" - mi-a spus luc.

***
jean pierre si luc dardenne au venit in romania saptamana trecuta pentru avanpremiera celui mai recent film al lor, “baiatul cu bicicleta” (“le gamin au velo”). sunt singurii regizorii belgieni care au adus palme d'or-ul acasa la ei (chiar de doua ori!) - eu n-am apucat sa vad decat "l'enfant" din filmografia lor, dar mi-a placut mult de tot!

***
mi-am dat seama inca de la inceput cat de profesionisti sunt. cat de bine s-au obisnuit cu presa si in ce fel coerent si concis si-au construit discursul din timpul unui interviu. dar in plus fata de ceea ce stiam de fapt, mi-a placut ca zambeau foarte mult. si mi-a placut acest mic gest de cavalerism si maniere pe care l-au facut fata de mine. denota multa sensibilitate si bun simt. lucruri care la case mai mari sau mai romanesti... cam lipsesc! jos palaria! :)

before:


after:


(photo credits: anca romanescu & bogdan).

overwhelmed.

hiroshima, mon amour.

cum de am ajuns de la zacusca la film.

***
acum aproape patru luni, intram in echipa digi24. a fost o (fericita!) intamplare, pentru ca dupa aproape cinci ani in pro tv plecasem de acolo atat de nervoasa si zdruncinata incat ma gandeam serios sa iau o pauza de cateva luni in care sa citesc, sa scriu, sa fac poze si zacusca. si sa ma intretin din banii lui tata si din banii care mi-ar fi reiesit din vinderea numitei zacusti.

deci, evident, nu aveam planuri prea mari. ah, da: voiam sa dorm mult, mult, vreo luna intreaga, si sa-mi revin dintr-o depresie de zile mari, care imi dadea cosmaruri, atacuri de panica si ipohondrii. mda, a fost cam nasol. slava domnului ca am avut oamenii potriviti langa mine.

***
la inceputul lunii noiembrie, eram in redactia digi24 din strada doctor staicovici. tocmai iesisem de la interviul de angajare, unde am vorbit despre carti, filme si ecranizarea romanului "dragoste in vremea holerei". toni dohotariu, pe care o stiam de cand lucram amandoua in pro, ma luase de mana si ma dusese in fata grilei de programe. imi arata emisiunile de weekend si ma intreba ce mi-ar placea sa fac. o emisiune de film, o emisiune de cultura, o emisiune de cooking, una de reportaj? se intampla intr-o vineri si eu i-am zis ca nu stiu ce sa zic. tot weekendul acela mi-am facut procese de constiinta si remuscari: de ce nu i-am zis ca vreau la emisiunea de film? de ce, de ce, de ce?!? m-am tot intors de pe o parte pe cealalta, m-am perpelit si sambata si duminica si ma intrebam: de ce nu i-ai spus ca asta vrei sa faci?!

luni, toni mi-a zis ca vrea sa ma ocup de filmarile pentru emisiunea "ca-n filme". cineva acolo sus tinea mult de tot la mine. am avut noroc: formatul era deja facut (si facut FOARTE bine!) de tedy si de lucian, doi baieti super-tari si foarte destepti, de la care invat in fiecare zi cate ceva. (sa ii parasc ca formatul emisiunii l-au conceput impreuna, la o bere, ca baietii? dar pana la urma, nu e asta cel mai fain loc pentru a veni cu idei geniale?!).

o sa-si dea ochii peste cap daca exagerez cu laudele, asa ca o sa va spun ca tedy ma motiveaza sa fiu mai buna si mai inteleapta doar cand il vad. si ca ar trebui sa vedeti cat de creativ este lucian atunci cand monteaza. asa ceva nu exista, vorba ardeleanului! :)

***
de prin 2009, am descoperit-o pe cristina bazavan si m-am indragostit de ceea ce scria ea pentru tabu. mi-a placut enorm stilul ei, subiectele pe care le aborda. mi se parea ca tabu era cea mai tare revista glossy de pe la noi si inca pastrez acasa un teanc intreg de exemplare ale revistei. le spuneam prietenilor mei ca mi-ar placea mult sa pot lucra cu cristina. si ca mi-ar placea sa fac interviuri serioase, cu oameni grei, cu nume mari si importante din lumea filmului si a culturii, asa cum facea ea.

***
prin decembrie 2011 cristina a acceptat sa vina alaturi de noi si sa prezinte emisiunea de film. remarcati cu totii sper zambetul larg de pe fata mea, nu? :)

***
iar acum, dupa zeci de interviuri si filmari, dupa o gramada de materiale si mai multe editii pregatite in avans, dupa o avanpremiera la care s-a strans o sala inteaga de oameni (regizori, actori, critici de film, bloggeri, jurnalisti), dupa ce am vazut cum materialele noastre au fost proiectate pe unul dintre ecranele din afi cotroceni, nu pot sa spun decat atat: sunt tare norocoasa. si mandra de copilul asta al nostru, de proiectul "ca-n filme".

oricum nu prea ma pricepeam sa fac zacusca :)

into hiding.

ganduri dupa ziua de ieri:

1. numai gheghi stie sa imi faca cele mai faine poze. asa ca pana le developeaza el, eu ma ascund bine prin celelalte.

2. o seara faina se termina cel mai bine cu "the artist" vazut la cinema, in compania celor mai buni prieteni si langa umarul lui a.

3. mi-am dat seama ca n-am mai gatit nimic de aproape doua saptamani, dupa toata nebunia (frumoasa, ce-i drept!) de la munca. lucru care a dus la shaorme, sandvisuri si pizza in miez de noapte. si multe combinatii de tip milka plus salata de vinete la serviciu. ne-am dat seama ca suferim si ca suntem scarbosi chiar aseara, in timp ce bagam in noi un hamburger de la mac. asa ca am planuit sa schimbam strategia incepand de azi. si sa revenim la vremurile bune, cu avocado si gatit seara si salate infoiate.

cat despre eveniment: fo' fain! :)

recent postcards.

my new desk.

my old dvds.

(old job, new job, same co-worker :D ).

(this is how every friday night should look like).

(new hair, new glasses).

(yes, it's orange).

(coming soon! :) ).

da, ma tot vaicaresc.

tind sa dau vina pe vremea de afara pentru orice lucru care nu merge in viata mea. am senzatia ca totul ar function mai bine, mai repede, mai fara dureri de cap daca nu as da ochii in fiecare dimineata cu muntii de zapada noroioasa, daca as avea unde sa-mi parchez masina sau daca nu ar trebui sa pun trei pulovere pe mine ca sa imi fie cat de cat cald.

am reusit sa aduc vaicaritul la rang de arta, mai ales cand imi aduc aminte ca inainte de intrarea in cladirea in care lucrez se intind zece metri de noroi in care in fiecare zi risc sa-mi pierd condurii, mai ceva ca cenusareasa! sau cand imi dau seama ca iar mi-am uitat manusile acasa si ca o sa ajung la munca cu degetele vinete si intepenite.

da, sunt o mofturoasa. unii se plang de serviciile lor, de salariile lor sau de consortii lor. eu ma plang de iarna.

si atunci ma uit pe poze din verile trecute si imi aduc aminte ca exista viata si fara helanci, ciorapi sau fulare. ca exista viata unde tot ce trebuie sa porti ca sa te simti bine e o rochita de matase albastra cu buline.

ce zi!!!

cand te trezesti cu ochii carpiti si buimaca. si tot ce iti doresti este sa dormi, sa dormi, sa dormi macar cu o ora in plus.

cand n-ai timp de micul dejun si nici sa-ti faci pachetel nu mai poti, ca s-a facut ora plecarii.

cand n-ai chef decat sa stai acasa, sa te uiti la filme si sa freci premiere-ul, apoi sa dezbati cu celalalt locatar al apartamentului chestiuni importante, cum ar fi noile rafturi din bucatarie, borcanele ermetice de la ikea, viata peste 30 de ani sau animatia 3D.

...ce naiba faci?

arunci pe tine un pulover scamos din 2003, pe care de obicei il porti prin casa, cand stergi praful. iti prinzi parul in coada, fara sa-l piepteni (cine dracu gaseste peria?!). iti bagi picioarele in bocanci si pleci naibii la munca.

ce zi!!!

o idee creata :)

ca in jurul meu am niste oameni teribili de creativi, asta v-am spus-o.

dar ce iese dintr-o graviduta in luna a saptea, un fotograf cu idei mai crete ca parul lui, un baiet cu mega-talent la desen si o fata cu parul portocaliu care-si da pretentii de mare artista?

ei bine, o super sedinta foto de weekend. s-a intamplat weekendul trecut, la o zi dupa protestele anti-acta, iar pozele de mai jos sunt facute de mine chiar in timp ce a. desena de zor pe burtica surorii lui. fotografiile cu adevarat faine (nu minuturile mele) le gasiti in albumul De Felipe. cu rabdare, ca felipe adauga cate una pe zi, pentru a spori suspansul (si nervii mei nerabdatori).

primul clip!

poza asta a fost facuta la inceputul lui august, acum aproape sapte luni. la 60 de kilometri de istanbul. pe atunci imi spuneam ca imediat cum o sa ajung acasa, o sa iau toate cele 1200 de poze facute si o sa le transform intr-un filmulet simpatic. intr-un prim exercitiu de montaj.

cu 1200 de poze la indemana, va dati si voi seama ca voiam sa incep... in forta!

lunile au trecut si am inventat motive care mai de care mai potrivite ca sa aman munca asta. ba ca inca nu stiu, ba ca inca nu pot, ba ca uite, vreau sa imi dau demisia din pro, ba ca e ziua mea, ba ca-i laie, ba ca-i balaie. si s-a facut februarie.

filmuletul de la istanbul tot nu l-am inceput. dar weekendul asta am facut, impreuna cu a., primul pas. am pus cap la cap impreuna (eu la butoane si el la capitolul indicatii regizorale), clipuletul de mai jos.

e simplu, pueril si facut din 17 fotografii trase acum o saptamana, in gradina lui din grivita. eu stateam fix in poarta gradinii, iar el, la indemnurile mele stresante, facea cate un pas in zapada, apoi iesea din cadru ca sa faca artista poza, apoi mai facea un pas, iar iesea din cadru ca sa apas eu pe declansator... si tot asa pana cand, la ultimii pasi, trebuia la propriu sa se arunce intr-o parte ca sa iasa din cadru fara sa lase alte urme prin zapada.

din dupa-amiaza aceea faina si cu ajutorul domnului adobe premier, a iesit proiectelul de mai jos. cand am inceput sa-l lucrez nu stiam nici cum se pune fotografia in timeline, d-apoi cum sa fac un scris sau cum sa adaug un jingle pe fundal (si da, ce se aude pe fundal e vocea prelucrata a lui a.).

dar stiu ca acest clip o sa-mi fie, mult timp de-aici inainte, cel mai drag dintre toate pe care le voi face.

pentru ca e primul.

si pentru ca e facut in doi.

happy winter to you all! :)

cel mai drag.

cand eram in clasa a saptea, mama mi-a adus, dintr-o calatorie la istanbul, un medalion care mi-a devenit foarte drag. un medalion in forma de romb, cu o piatra mica, din sticla albastra. era prima oara cand mergea la istanbul, orasul o incantase si a vrut neaparat sa-mi aduca o bijuterie de acolo. de atunci l-am purtat mai tot timpul – ma fascina culoarea lui intensa si felul in care stralucea in lumina. mai tarziu, dupa ce mama a murit, m-am atasat si mai mult de el. de frica sa nu-l pierd, mi-l puneam la gat rar, doar in zilele in care simteam ca am nevoie parca mai mult de prezenta ei pe langa mine. il purtam la examene, la interviuri sau cand zburam cu avionul.

vara trecuta, cu o saptamana inainte sa merg pentru prima oara la istanbul, l-am pierdut. nu stiu cum, nu stiu unde, stiu doar ca mi l-am pus la gat intr-o zi si la sfarsitul zilei disparuse. m-am enervat, am plans, am cautat peste tot, pe pat, sub pat, prin masina, pe sub covor – nimic. atunci prietenul meu mi-a spus: „o sa mergem la Istanbul si o sa cautam prin toate magazinele si prin toate pietele pana cand o sa gasim unul la fel”. imi placea ideea… si nu prea. nu voiam sa fac shopping pentru un medalion care sa SEMENE cu cel dat de mama.

zece zile mai tarziu, ne plimbam amandoi prin curtea palatului topkapi. avusesem o zi tare frumoasa si insorita. la un moment dat, in timp ce eu ma oprisem sa fac o poza, prietenul meu s-a aplecat brusc si a ridicat ceva de pe jos. a venit la mine cu zambetul pe buze si cu palma intinsa. pe jos, prin iarba, gasise un medalion cu o piatra mica, din sticla albastra, cu o forma usoara de romb. medalionul de la mama se intorsese la mine in cel mai frumos si mai firesc fel posibil.

***
am scris textul asta pentru cristina bazavan, care de o saptamana si un pic aduna de la cititorii blogului ei povesti despre obiecte care inseamna “acasa”. m-am bucurat mult cand m-a rugat sa-i scriu povestea obiectului meu si mi-a luat ceva timp sa ma gandesc despre ce sa scriu. pana intr-o zi cand, vorbind cu ea la telefon despre asta, mi-am dat seama ca, fara sa vreau, ma jucam cu chiar cu medalionul albastru, pe care mi-l pusesem la gat in dimineata aceea. atat mi-a trebuit :)

monstretti extravagantza!

care e cel mai frumos lucru pe care iubitul tau il poate spune intr-o zi de miercuri cand te intorci, ametita de oboseala, de la serviciu?

honey, do you want a foot massage?

may i feed you grapes and wine and cool you off with a palm tree leaf?

NU!

raspunsul este: hai sa facem monstretti! :D

asa ca dupa o idee furata de pe facebook ne-am tras crenvurstii in teapa, am dat drumul la aragaz, am inecat monstretti in apa clocotita si... am mancat pe rupte!

like so:

scoala de mers prin zapada.

sunt atat de dornica sa invat lucruri si atat de dezlanata la partea practica, incat frizez ridicolul.

de fapt, in traducere libera, sunt atat de nesigura pe lucrurile pe care POT si STIU sa le fac, incat am mereu senzatia ca trebuie sa ma duc undeva (scoala, universitate, workshopuri, ateliere, meditatii) unde un profesor cu patalama sa ma invete diverse lucruri. ca si cum doar existenta unui dascal ar certifica faptul ca, uite, acuma sunt gata-pregatita sa invat.

vreau sa invat o limba straina. unde gasesc un profesor? vreau sa fac poze mai bune. sigur exista un workshop pentru asta. sau unul in care sa invat cum se face un film. poate niste cursuri de dans nu ar strica. sau de dictie. pffft, oricum as da-o, persista ideea ca trebuie sa existe, acolo, o persoana care sa ma invete... lucruri. fara ea nici n-are rost sa ma apuc.

comoda gandire, nu?

gandirea asta este cea mai buna cale catre o renuntare clara si sigura. n-am gasit profesor, sau era prea departe de casa, sau costa prea mult si uite, cursul incepe de-abia in aprilie, ah, dar petru cursul asta am nevoie de un aparat foto canon, eheheeei, deci trebuie sa-mi cumpar intai un aparat din asta, altfel nu ma primesc la curs, asa ca e rost mai are???

repet: comoda gandire. pot conduce cu mare succes armata de oameni care inventeaza motive ca sa nu se apuce de ceea ce vor sa faca. si suntem multi, credeti-ma.

mergand astazi prin zapada inalta inspre casa, m-am surprins gandindu-ma daca exista un loc unde as putea sa invat sa merg mai bine prin zapada. o scoala de pasit, avand in vedere ca saream dintr-un namete in altul cu gratia unei balene esuate, iar picioarele imi tot zvacneau dintr-o parte in alta pe pojghita de gheata de sub zapada. gandul asta mi-a trecut clar prin cap, cu tot cu ideea ca la incepatori cursantii merg in slapi, pe asfalt uscat, iar avansatii tebuie sa poarte stilettos pe gheata.

iar gandul asta idiot m-a facut sa-mi dau seama ca, de fapt, decat sa caut cursuri pe net pentru cutare si cutare lucru (cum ar fi intinsul painii pe unt) poate ca ar trebui sa ma concentrez mai mult pe ideea ca vreau si ca pot sa invat lucruri... de una singura. si ca asa ar fi cel mai bine. si ca sa incep odata.

despre timp.

timpul e ceva care simt ca-mi scapa printre degete zilele astea. imi doresc sa fac atat de multe lucruri si sunt atat de defectuoasa la capitolul organizare incat adorm noaptea cu o usoara frustrare: de ce nu am reusit sa fac cutare si cutare si cutare astazi? de ce mi s-a facut somn? de ce simt nevoia sa dorm acum, in loc sa ma motivez sa ma asez la calculator si sa ma apuc de treaba?

bunica mea, care e o femeie foarte inteleapta, mi-ar spune acum ca ORICINE ar fi defectuos la capitolul organizare cand lista lui cu lucruri de facut intr-o singura zi are peste 20 de puncte. sau ca in general simti nevoia sa dormi la 3 noaptea, mai ales cand ceasul suna pe la 7 si un pic. din pacate, eu nu sunt la fel de inteligenta ca bunica mea, asa ca ma frustrez, ma panichez, ma revolt si in fiecare moment in care fac ceva, ma gandesc la celelalte o mie de lucruri pe care as fi putut sa le fac in acelasi timp.

weekendul asta mi s-a facut tare rusine cand l-am ascultat pe eddie vedder cantand cam despre acelasi lucru. asa ca m-am echilibrat putin cu niste lucruri simple: plimbari prin zapada si colorat de bannere pentru protestul anti-ACTA; o degustare de vinuri la care am baut cel mai fain ceai de fructe ever (numai eu as putea bea ceai la o degustare de vinuri, pfft!); un whist cu chipsuri si wasabi candva intre sambata si duminica; placinta cu mere si dovleac facuta de mama lui a.; si niste poze foarte faine despre care o sa va povestesc in curand (cea de mai sus este doar un sneak-preview).

pas cu pas, imi tot spun. pas cu pas.

good old t.s. eliot.

cateodata, weekendurile arata asa:











dupa ce te-ai trezit tarziu si, de lene, ti-ai urcat toata omleta intr-un sandvis. dupa ce ti-ai petrecut toata ziua de sambata printre prieteni, cu mancare buna de cartofi, monopoly si ceai (bine, unii au baut vin, norocosii!). dupa ce te-ai hotarat sa ramai si peste noapte la ei, ca sa te bucuri de o cafea de dimineata cu scortisoara si lapte (desi, gheghi, puteai si tu sa faci mai multa!). dupa ce te-ai jucat toata dupa-amiaza prin zapada si ai mancat broccoli pane ca si cum ar fi venit sfarsitul lumii. nu-ti ramane altceva de facut decat sa te uiti prin poze si sa remarci ca ultima dintre ele seamana foarte tare cu pozele vechi gasite prin albumele parintilor tai.

si atunci iti vine o pofta grozava sa-l suni pe tati. :)

in haine noi.

not to be cheesy or anything, dar ati observat ca bloguletul are hainute noi? si ce hainute! si ce cap ou fumos rasare!

toate acestea au fost posibile pentru ca a. si-a petrecut o noapte intreaga gandind, desenand, photoshopand si naiba stie mai ce pana cand a produs acest header pe care il vedeti mai sus. plus logo-ul pentru facebook, de care sunt foarte mandra. imi doream de mult asa ceva si cred ca si el se saturase de cat timp il baraiam la cap, cu voce enervanta si cu comentarii de genul "da' bine ca la clientii aia ai tai poti sa le faci si mie nuuuu!" (o, da, pot fi mega-stresanta si cicalitoare!)

asa ca lui ii multumesc mult pentru face-liftingul blogului, iar voua va spun ca daca aveti nevoie de logo-uri, desene, sigle sau orice altceva mai poate sa creeze baiatul asta (damn, ce ma enerveaza oamenii talentati, eu n-am niciun talent!) contactati-ma cu incredere!

in plus, de acum inainte ma gasiti si pe facebook, unde sunny side up are casuta noua! :)

gata cu promo-ul, la treaba! avem o saptamana plina! :)

ieri, azi, maine.

(postare din 26 octombrie 2010. mi-am adus azi de dimineata aminte de ea si m-am gandit ca v-ar face placere s-o cititi).

gerry era o doamna de vreo patruzeci de ani, vesela, zambitoare si cu o imensa pofta de viata. conducea autobuzul cu care mergeam in fiecare seara spre munca. aveam 21 de ani, lucram ca si chelnerita in tura de noapte la restaurantul unui hotel din louisiana si, daca m-ati fi intalnit atunci, nu m-ati fi recunoscut. pentru ca, spre deosebire de felul in care sunt azi – annoingly ranjita si vesela chiar daca nu am motive – pe atunci eram gri, incruntata, morocanoasa si ma imbracam cu haine maronii. stiam cum va arata intreaga mea viata, nu eram prea fericita cu how things turned out, dar nici nu ma gandeam foarte mult la asta. i was retartedly pleased, but not happy.

gerry avea patru copii si un sot pe care il iubea nebuneste. dupa 22 de ani de casatorie era indragostita ca in prima zi si vorbea mereu despre el. “my husband this, my husband that”. mi-a ramas in minte o amintire foarte draga: pe atunci destiny’s child scosesera piesa “cater 2 u” si, de fiecare data cand o transmiteau la radio, gerry dadea aparatul la maxim si canta cu beyonce, fericita. din cand in cand se intorcea inspre mine si imi spunea: “for my husband, ya’ll! 22 years and i still love him to bits!”

***
cand aveam 15 ani, eram foarte hotarata si determinata. radeam mult, ieseam mult cu prietenii si stiam ca va veni o zi in care toata planeta va sti cine sunt. erau unele lucruri clare pe care le voiam de la viata si, cu mintea mea de atunci, imi planuisem clar cum avea sa fie barbatul cu care voiam sa-mi petrec the forever after. stiam ca voiam sa fie inalt, sa aiba ochi albastri si parul eventual blond, sa fie boem, sa stie sa cante la un instrument si sa vrea sa colindam impreuna lumea intreaga. sa pot sa port blugi tociti si cu floricele cusute, sa imi pun flori in par si sa nu trebuiasca sa folosesc vreodata fond de ten. ca dream job, oscilam intre scriitoare de succes si regizor de videoclipuri. pe atunci ma uitam la sex and the city si, alaturi de prietenele mele, radeam in hohote. ne spuneam ca tot ce se discuta acolo erau numai tampenii si ca in lumea reala, asemenea relatii defectuoase, oameni toxici si intamplari la limita penibilului nu exista.

***
acum, la 25 de ani, sunt ceva mai nehotarata decat la 15 ani si mult mai zambitoare decat la 21. inca mai vreau sa mai colind lumea intreaga, dar nu mai sunt la fel de sigura ca vreau ca lumea asta intreaga sa stie cine sunt. dupa o relatie de aproape cinci ani si aproape doi ani de urban dating in the big city am inceput sa-mi dau seama ca intamplarile din sex and the city erau cat de poate de adevarate. si nu doar atat: si eu si prietenele mele nu doar ca am trecut prin multe dintre scenele din SATC, dar am putea lejer sa scriem cateva episoade bune – si foarte aducatoare de rating – in locul regizorilor de la hollywood.

***
asa ca acum sunt doar cateva chestii vagi pe care mi le mai doresc de la omul de langa mine. vreau un barbat care sa nu se plictiseasca de mine in momentul in care nu mai sunt misterioasa, ci devin banala si simpla, asa cum sunt de fapt. vreau un barbat care sa ma caute cand nu voi fi a doua, a treia sau ultima optiune, ci doar cand voi fi prima optiune.

dar cel mai mult imi doresc sa vina momentul acela. in care si eu voi canta “cater 2 u”, din toata inima, cu radioul, zambind si povestindu-le oamenilor de langa mine cat de mult imi iubesc sotul, dupa peste doua decenii de casnicie. si chiar sa cred cu putere in versurile alea cheesy si corny.

in the making.

o cana plina de cafea cu un strop de lapte, pentru mine. o alta cana de lapte cu un strop de cafea, pentru a. suntem gata de marea provocare a acestui weekend: ciorba de vacuta cu legume, preparata de mine; si gulas ardelenesc, preparat de el.

cine isi arde ceapa, a carui carne va fi mai tare si mai atoasa si cine va primi "trofeul baneasa" pentru cea mai gustoasa mancarica, aflati putin mai tarziu!

(si recunosc: competitia e stransa. daca mai tineti minte, data trecuta cand am incercat sa fac ciorba de vacuta, cainii din curte au fost foarte fericiti; carnea era nemestecabila si ciorba... un pic cam arsa. cum poti sa ARZI o ciorba?!?)

filme vazute in ultima perioada.

la vida de los peces, 2010, matías bize.
amores perros, 2000, alejandro gonzález iñárritu.
into the wild, 2007, sean penn.
the rum diarie, 2011, bruce robinson.
pride and prejudice, seria din 1995 cu colin firth si jennifer ehle
i love you phillip morris, 2009, glenn ficarra si john requa.
sleuth, 1972, joseph l. mankiewicz.
cherry blossoms, 2008, doris dörrie.
carnage, 2011, roman polanski.
cea mai fericita fata din lume, 2009, radu jude.
kapitalism, 2010, formula noastra secreta, alecu solomon.
before sunrise, 1995, richard linklater.
the ides of march, 2012, george clooney.
scott pilgrim vs the world, 2010, edgar wright.
catfish, 2010, henry joost, ariel schulman.
frida, 2002, julie taymor.
easy a, 2010, will gluck.
marilena de la p7, mihai si cristina, poveste de la scara c, kitschitoarele 2fm, de cristian nemescu.
lampa cu caciula, 2007, radu jude.

last night.

four friends, a warm house, wine and tea, microwaved popcorn and potato chips. no tabs to pay.

it's a work night, but we have books all around and one of the best movies i've seen recently - cherry blossoms.

why should you hang out, when sometimes it's just better to... hang in?

(photo source here).

oamenii din jurul meu.

ma refer acuma la oamenii care graviteaza in jurul meu din punct de vedere profesional, despre ceilalti care locuiesc si respira in livada mea personala am tot vorbit aici. postarea asta se tot cerea si tot ridica doua degete, incercand sa-mi capteze atentia - mai ales ca recent s-au implinit doua luni de cand am schimbat jobul si, o data cu el, si oamenii cu care aveam de-aface.

oamenii din jurul meu sunt niste persoane fascinante, genul de persoane despre care inainte citeam, pe care ii admiram si pentru care as fi dat orice ca sa ma intalnesc intamplator, pe strada, necum sa le iau interviuri.

oamenii din jurul meu sunt creativi. sunt atat de creativi, incat ma fac sa fiu geloasa pe momentele in care creativitatea mea se blocheaza si ramane impotmolita cu incapatanarea unei dacii vechi careia i-a murit bateria si pe care nu mai reusesti s-o pornesti din fata casei.

oamenii din jurul meu sunt colorati, animati, au idei si proiecte, se implica si nu obosesc cu una cu doua, pentru ca fac ceea ce le place. n-aveti habar cat de mult ma motiveaza asta in propriile proiecte si in munca mea. cand simt ca ma apuca lenea, e suficient sa vizionez unul dintre interviurile pe care le-am facut in ultimul timp - si imi vine imediat pofta de munca.

oamenii din jurul meu ma invata lucruri. cred ca cineva acolo sus ma iubeste foarte mult, de mi-a dat ocazia ca la fiecare interviu pe care il fac sa invat ceva nou, sa aflu detalii la care pana acum nu m-am gandit sau sa descopar pagini de istorie traita.

oamenii din jurul meu sunt simpli. nu se imbraca strident, nu se machiaza strident, nu prea au haine de firma. si totusi sunt foarte frumosi.

oamenii din jurul meu stiu sa povesteasca fain si sa vorbeasca corect si coerent. iar eu apreciez mult asta.

oamenii din jurul meu au meserii si fiecare dintre ei STIE sa FACA ceva. acuma, nu va spun cat de greu a fost pentru mine momentul in care mi-am dat seama ca, concret, eu nu prea stiu sa FAC nimic. atunci mi-am spus ca daca pana la sfarsitul anului nu invat sa montez si sa imi stapanesc viitorul canonutz, sunt o mare papa-lapte.

si, ce e mai important: pentru prima oara, oamenii care stau in jurul meu in viata profesionala sunt facuti din acelasi aluat cu oamenii care stau in jurul meu in viata personala. si e un aluat bun, va spun eu!

weekendul asta.

casa si calorifere fierbinti si picioare reci si pomello si "weekendul asta nu vreau sa ies din casa" si desen si paprikas de pui si miros de usturoi in toata bucataria si "la dracu, iar am stricat mamaliga asta!" si raceala si "la vida de los peces" si "nu-nu, n-am adormit, jur ca n-am adormit!" si vin si nas infundat si tot raceala si omleta la cuptor si poze si photoshop si coreea de nord si "oare ce-o mai face daniel in california" si "intotdeauna am vrut sa citesc cartile astea" si suc de portocale proaspat stors la trei dimineata, cea mai buna ora pentru sucul de portocale, si "lumanarea asta miroase a vanilie", si vin, si cuvinte, si carti, si peter greenaway de dimineata, si ï love you phillip morris" seara, si nas infundat combinat cu gat care doare, buna combinatie, si proiectul pe care il fac cu daniel, si mailuri catre germania si "miercuri mergem la carnage, da?" si pulovere puse la spalat, oare de ce nu angajam o menajera, pentru ca nu avem bani, de aia, si canon 5D mark II, inca putin si o sa fii al meu, si cea mai arsa si tare pizza din istoria pizzelor, si rusine, si "gatesc prost, niciodata nu imi iese nimic bine in bucatarie", si bosumflare, si juramant ferm ca niciodata n-o sa se mai gateasca in casa asta, dar parca o tarta tot facem si noi saptamana viitoare sau macar o placinta cu mere, nu? - si raceala si irlanda si obiective 50 mm f/1.4 si "hai sa imi iau si eu domeniu odata" si pofta de cafea si de citit mult.

si noi.

in doi.

Bellport Takes Off His Shirt from andrew+carissa on Vimeo.

cand am plecat de la tata de acasa si m-am mutat pentru prima oara singura in apartament, am descoperit un lucru pe cat de paradoxal, pe atat de linistitor. incepusem sa ma inteleg cu tata mult, mult mai bine decat inainte. distanta dintre noi si faptul ca nu ne mai vedeam in fiecare zi ne facuse, culmea, sa ne apropiem si mai mult. inainte ajungeam acasa si n-aveam niciun chef sa stau si sa ii povestesc ce am facut in ziua respectiva (numai faptul ca imi deschidea usa de la camera si imi spunea "buna seara" ma scotea din minti). ei bine, din momentul in care m-am mutat singura, nu numai ca a inceput sa mi se faca foarte dor de el, dar am inceput sa ne sunam de cate doua-trei ori pe zi si sa ne povestim cate in luna si in stele.

cred ca asta este god's own little wicked game, if you ask me.

in momentul in care doi oameni locuiesc impreuna de ceva timp, cred ca dumnezeu ii pune la incercare si le arunca fiecaruia in ochi cate un ciob de oglinda (ca in povestea aceea de anderson, va amintiti?). cate un ciob netrebnic care ii face pe cei doi oameni sa se vada stramb si nepotrivit, altfel decat se vedeau la inceput. iar toate lucrurile care initial pareau faine acum se transforma in obiceiuri enervante de zi cu zi, care nu fac altceva decat sa streseze si sa provoace pufnituri si ochi dati peste cap. daca lui ii placea mult de tot felul in care ea povestea, sigur dupa un timp povestile ei vor parea baliverne plictisitoare si fara sens. daca ei ii placea mult felul in care el o privea dimineata, clar la un moment dat privirile lui o sa i se para enervante si sacaitoare. "ce te uiti draga asa la mine, ce-ai?!"

eu as vrea sincer sa ne spalam cu totii pe ochi, sa ne uitam la clipul de mai sus si sa nu mai privim stramb in jur. prostia asta nu ajuta pe nimeni.

paine.

the art of making bread from tiger in a jar on Vimeo.

sa faci paine acasa la tine, in propria bucatarie, de la zero si fara sa folosesti cine stie ce dispozitiv automat de copt, e un proces lung, minutios si... nu foarte simplu.

pare usor: faina, apa, drojdie, sare, zahar, ulei. dar trebuie sa masori ingredientele cu atentie, sa le amesteci, sa framanti nici prea lent, nici prea vartos, sa lasi aluatul sa creasca, sa astepti, sa framanti iar, iar sa astepti si tot asa. sa ai grija de aluat, sa nu il lasi in frig si sa nu il tii descoperit. sa fii dispus sa petreci timp cu aluatul, sa intelegi ca nu trebuie sa uiti de el si ca nu trebuie sa-l pregatesti in graba. in orice moment faci ceva gresit, risti ca painea sa nu mai creasca asa cum ti-ai fi dorit.

cam asa e si in relatii. trebuie sa ai rabdare, sa astepti, sa pui mana cu atentie, sa nu brutalizezi, dar nici sa nu te feresti prea tare, sa invelesti, sa acoperi, sa protejezi. cu ambele maini, adica de ambele parti ale relatiei. si tu, si el.

pentru ca o relatie are nevoie sa creasca, sa dospeasca, sa se coaca si sa fie ingrijita ca sa aiba gust bun.

Sunny cali.

acum vreo trei-patru saptamani, daniel al meu si ilona lui gateau placinta asta in noua lor casa din mountain view, california.

ma rog, cel mai probabil ilona a facut placinta, iar daniel a mancat cea mai mare parte din ea. :)

ideea este ca s-a facut deja o luna de cand am fost la aeroport sa-mi iau la revedere de la ei si sa-i imbratisez. faceam glume despre greutatea bagajului si despre cat de mult o sa-i ingrase viata in state. mwahaha!

dar habar n-aveam ca o sa mi se faca, DEJA, foarte, foarte dor de ei!

Filme de saptamana trecuta #2

sau la ce te uiti intr-un weekend cu gripa, in care iti petreci ambele zile in pat, cu laptopul in brate si cu patura trasa peste cap.

MOVIES.

1. "Vertigo", Alfred Hitchcock, 1958.
2. "In the mood for love", Kar Wai Wong, 2000.
3. "Yes man", Peyton Reed, 2008. aici deja ma mutasem pe canapeaua din sufragerie si ma benoclam la pro tv. that movie always makes me laugh. :)
4. "The ruins", Carter Smith, 2008. aici cred ca deliram sau imi era prea lene sa ajung la telecomanda, pentru ca altfel nu imi explic cum de am rezistat la doua ore de drama ieftina condimentata cu 5 adolescenti prostanaci si niste iedera mayasa care ii urmarea, le intra in creier si ii innebunea rand pe rand. apropo, domnu' smith, genial momentul in care retaradtii aia hotaresc ca trebuie sa ii taie picioarele unuia dintre ei, pentru ca era ranit si risca septicemie. o adevarata lectie de medicina. noroc ca iedera aia l-a mancat, asa fara picioare cum era.
5. "Politist, adjectiv", Corneliu Porumboiu, 2009. ok, imi place de dragos bucur si am tot respectul pentru corneliu porumboiu. dar rar mi-a fost dat sa vad un film mai plictisitor decat asta.
6. "Scoop", Woody Allen, 2006.
7. "Closer", Mike Nichols, 2004.
8. "Anything else", Woody Allen, 2003. to wrap it up, eu zic ca anything de woody allen si cu woody allen works for me. :)


SHORTS.

1. "Oktapodi", 2007.
2. "Occupied", Christian Filek, 2008.
3. "Post-it love", Si & AD, 2008.
4. "Signs", Patrick Hughes, 2008.

Oameni degeaba.

imi plac mult oamenii care sunt proactivi. oameni carora le place sa munceasca, sa fie creativi, sa vina cu idei multe, sa lucreze in echipa si sa arunce propuneri si sfaturi in stanga si in dreapta. ca or fi bune, ca or fi mai putin bune, ideea e ca arunca idei, ca doar asta inseamna brainstorming si teamwork, nu?

imi plac si oamenii care zambesc des si sincer. de fapt, oameni din aia care zambesc mai mult si se plang mai putin.

mai sunt insa si oameni care... nu sunt prea proactivi. ma rog, sa lasam diplomatia si subtilitatile deoparte: eu le zic OAMENI DEGEABA. ii stiti si voi: sunt oamenii care mereu se plang de ceva, care mereu au ceva ce nu le convine, o dezamagire, un regret, un oftat, o barfa. pe ei ii doare, pe ei ii jigneste, ei sufera, dom'le, iar noi suntem niste tampiti care nu intelegem asta.

ei sunt oamenii aceia negativisti care duc in permanenta deasupra capului un nor negru din care ploua si fulgera.

partea proasta la oamenii astia. este ca niciodata nu sunt pe faza sa isi spuna parerea atunci cand trebuie. nu, nene. cand trebuie, nu spun nimic. cand ii intrebi ce parere au, dau din umeri. cand le cer un sfat, se transforma in mutulica. dar dupa ce trece acel moment, le creste brusc curajul si, din ciclul "dupa razboi, multi viteji se arata", se apuca sa faca scenarii: ce ar fi facut ei in locul lui cutare, cat de bine s-ar fi descurcat, vai, dar ei si-au dat seama ca x-ulescu greseste inca de la inceput, dar n-au zis nimic atunci cand ar fi trebuit, nunu, n-au vrut sa zica, dar ei stiau inca de pe atunci cum ar fi trebuit sa se faca treaba. si nene, fac chestia asta cu privirea ingrijorata, zambet blajin si voce mieroasa. gata sa se dezvinovateasca, gata sa arunce vina in orice curte, numa' a lor nu!

cred ca dincolo de toata discutia asta despre proactiv - pasiv, ideea este simpla. unii oameni au un caracter de doi lei. si sunt pur si simplu... degeaba, frate! mi-e scarba de ei.

de ce o sa ma uit la "visul lui adalbert".

"nu-mi place sa trag foarte multe duble. de obicei cam imi iese din primele duble. si de obicei aleg cam prima dubla, care e cea mai spontana, mi se pare mai plina de viata. nu cred in obosirea sau haituirea actorului, ca sa scoata ceva bun."

(gabi achim, regizor).

din momentul in care am citit fragmentul asta dintr-un interviu facut cu gabi achim, am stiut ca trebuie sa vad "visul lui adalbert", filmul lui premiat luna trecuta la festivalul international de la tallin.

englezii au o expresie: "i'm a sucker for...", adica recunosc ca au o sensibilitate aparte fata de un subiect, ca sunt atrasi de un anumit lucru. ca acel lucru este flebetea lor. asa ca as recunoaste cu mana pe inima ca "i'm a sucker" pentru interviurile bune facute cu un regizor de film pe care le citesc inainte sa apuc sa vizionez productia despre care vorbeste. daca regizorul "m-a prins", daca a vorbit astfel incat sa-mi starneasca puternic curiozitatea, atunci nu ma las pana nu-i vad filmul. poate sa-mi spuna si clint eastwood in persoana ca filmul e prost, eu tot o sa-l vad numa si numa de dragul regizorului care a stiut sa si-l vanda asa cum trebuie. printr-o fraza cu talc, printr-o poveste interesanta de la filmari, printr-o dezvaluire simpla, dar emotionanta despre munca lui. de altfel, si in cazul "visului lui adalbert", nu putini au fost cei care mi-au zis ca o sa-mi pierd timpul degeaba. i couldn't care less. :)

mi-a mai placut foarte mult cand am citit ca gabi achim n-a avut, pana recent, nicio treaba cu filmul si cu regia. dimpotriva: a terminat facultatea de management la ase, a fost director de corporatie zece ani si tocmai se pregatea sa-si dea lucrarea de master in managementul performantei. l-am indragit mult atunci pentru ca asta inseamna ca are o minte organizata, logica, specifica unui profil real. iar asta, contrar asteptarilor, este foarte important in regie si in cinematografie, televiziune si radio in general. de altfel, la fiecare filmare pe care o fac, le multumesc in gand parintilor ca m-au trimis la un liceu real, de unde am invatat cum sa gandesc logic si sa programez sistematic ce am de facut. pana la urma, orice filmare e tot o ecuatie! :)

asa ca, daca gasiti vreo metoda sa ma uit si eu la "visul lui adalbert" pana in martie, cand apare la noi, please let me know!

(photo source here).

Filme de saptamana trecuta #1

MOVIES.

1. "The cook, the thief, his wife and her lover", Peter Greenaway, 1989.
2. "Bram Stoker's Dracula", Francis Ford Coppola, 1992. (se pune daca l-am pus trei seri la rand si de fiecare data am adormit dupa cinci minute?)
3. "Moon", Duncan Jones, 2009.
4. "Eyes Wide Shut", Stanley Kubrick, 1999.
5. "Rango", Gore Verbinski, 2011.
6. "The Twilight Saga: Eclipse", David Slade, 2010. (don't ask. 'twas a job thing and i just HAD to see what everybody was talking about!)
7. "The virgin Suicides", 1999, Sofia Coppola. (ramanem in marea familie Coppola).

SHORTS.

1. "The black hole", Phil and Olly, 2008.
2. "Intervals", Peter Greenaway, 1969.
3. "Un chien andalou", Salvador Dali, 1929.

Sophie Calle.

presimt ca urmatoarea mea obsesie din punct de vedere foto va fi sophie calle. am descoperit-o pe sophie - care este fotograf si scriitor - la aniversarea a patru ani de anthony frost, de unde tocmai m-am intors. am balosit jumatate de ora pe una dintre cartile ei, "true stories", insa pretul cam piperat (240 ron!!) si gandul ca o sa ii gasesc fotografiile si pe internet m-au facut sa o pun la loc in raft. dupa ce mi-am sters balutele cazute pe fiecare pagina in parte, bineinteles.

partea nasoala e ca nu prea gasesti fotografii de sophie calle pe internet si, oricum, nu le gasesti in ordinea si cu textele scurte pe care sophie le scrie, ca sa isi insoteasca fiecare poza. femeia asta scrie franc, simplu si emotionant despre sotul ei, despre amantii ei, despre patul in care a dormit pana la 17 ani, despre inghetata comandata la 15 ani si despre cum doctorul care trebuia sa ii faca o rinoplastie s-a sinucis. iar eu mor de suparare ca nu gasesc niciunul dintre textele astea scurte pe net ca sa vi le scriu aici.

you'll just have to take my word for it and google her up!